Răspunsuri

2014-05-20T19:28:14+03:00
De regula etapele de dezvoltare ale vietii noastre, ar fi ideal sa curga intr-un continuum, de la una la alta frumos inlantuite. Sunt atat de frumos "aranjate" si cu continuitate, incat e pacat sa stricam lantul pe undeva, candva: ne nastem cu atata pompa si zgomot, dupa care pasii se indreapta spre o copilarie la care o sa visam mereu si pe care dorim s-o revedem, ajungem sa cunoastem frumoasa adolescenta care ne ajuta sa devenim adulti, sa cunoastem maturitatea, maturitate care ne imbogateste spiritual, profesional si social, dar care ne paveaza drumul spre o batranete plina de intelepciune dar si regres. Urmeaza si ultima etapa, care incheie un ciclu de viata plin de urcari si coborari, anume moartea care lasa in urma sa un "noi" complet, plin de amintiri in memoria celor dragi si poate un "noi" exemplu pentru cei ramasi sa-si implineasca ciclul vietii.
Dar cand etapele importante vietii nu sunt unite intre ele, cu acelasi inteles si sens, se poate intampla ca parcurgand etapele care-i succed celei de dinainte, sa nu intelegem exact care-i este rostul celei in care tocmai am intrat. Nu-i intelegem rostul sau nu-l gasim pentru ca fara sa stim suntem blocati undeva, intr-o alta etapa. De ce? Acolo au ramas evenimente care nu le intelegem, evenimente care n-au definitie, intrebari fara raspuns, vise care au ramas in urma nerealizate, personaje importante pe care nu am reusit sa le intelegem, vorbe pe care nu le-am inteles, povesti care aveau un talc fara sa reusim sa-l deslusim, jocuri care aveau un rost si nu l-am gasit. Asa se face ca ne trezim o persoana adulta, maturi fiziologic, in cautare de ceva care sa ne adune, sa ne linisteasca, sa ne ajute sa ne gasim rostul, sa stim care este scopul vietii noastre. Sa stim care ne sunt realizarile scopurilor propuse. Indiscutabil ar trebui sa fie unul singur:viitorul. Acest viitor toti ni-l dorim frumos, fara batai de cap, fara esecuri, fara suferinta, fara incertitudini. Dar daca acest viitor este incert si inca nu se poate contura, acest fapt se datoreaza blocajelor.
Se prea poate ca intr-o etapa a vietii de inceput, sa ni se fi transmis, ca pe un disc zgariat: "nu esti in stare de nimic!", "n-ai sa reusesti sa faci nimic in viata!", "n-ai sa realizezi nimic", "o sa fii mereu pe drumuri si n-o sa ai familia ta", etc. Si se pare ca tocmai asta am si facut, nu pentru ca ne-am fi dorit sa ducem la indeplinire "previziunile" si nu pentru ca persoana/ele care strigau asa ceva erau vizionare, ci pentru ca in constiinta noastra se intampla sa prinda radacini indoiala: daca asa vor sta lucruile, daca acea persoana stie mai bine (poate fi tata, mama), dat fiind ca este o persoana mai in varsta si cu mai multa experienta? Prin urmare, ne trezim facand tot posibilul sa nu se adevereasca ceea ce s-a tot strigat si repetat. Intamplarea nefericita face, ca aceste strigate sa se inpregneze atat de puternic in inconstientul nostru, incat fara sa ne dam seama urmam calea pierzaniei, adica facem ce nu vrem sa facem, pentru ca odata cu acele strigate s-a "deplasat" increderea in noi si in ceea ce am putea face, pierzandu-ne in intrebari de genul "oare asa sunt?", "oare m-a vazut asa cum sunt?", "daca are dreptate?". Marul discordiei deja a fost plantat. Numai ca acest mar ramane doar intre "noi cu noi", uitand cine a fost promotorul ideilor pentru ca ajungem sa ni le insusim, asa ca la un moment dat lupta este in interiorul nostru ravasit de intrebari si incertitudini. Toate aceste indoieli, fara sa vrem le punem in slujba vietii noastre reale, indeplinind inconstient previziunile date, plecand la drum incarcati cu dorinta de a arata ceva, nedandu-ne seama ca suntem deja calibrati numai pe asta, iar la un moment dat devenim asta. Pentru ca tot timpul incercam sa demonstram contrariul, ne pierdem in detalii, ne ratacim de la propriul nostru drum, incercam sa demonstram ce, de fapt, nu ar trebui sa demonstram si uitam de propriile noastre vise, de propria noastra viata, uitam de noi. Uitam de noi, inlocuindu-ne cu acea persoana careia trebuie sa-i demonstram ceva. Acest trebuie impune reguli, restrictii propriei noastre vieti, pe care n-o mai vedem din cauza cautarilor in care ne-am ratacit. Aceste reguli aduc cu ele (printre altele) si atacuri de panica pe care le confundam uneori cu diverse boli, pentru ca intram in panica in momentul cand atat de mult ne-am incalcit in propriile ite, incat ne este teama ca n-o sa putem iesi, iar persoana care ne-a strigat ca nu suntem in stare de nimic ne imaginam ca ne poate vedea ca nu suntem in stare. Asa ca ne ratacim in detalii dictate candva de altcineva si care ne-a schimbat traiectoria. Si ajungem sa ne dam seama ca viata noastra a trecut, noi fiind pierduti in etape din care nu am putut sa iesim, constransi mental de previziuni transmise si induse prost si pe care noi le-am tinut strans, fara sa le dam drumul, fiindca nu am stiut cand si daca trebuie sa le dam drumul.