Răspunsuri

Cel mai inteligent răspuns!
2014-05-01T15:35:12+03:00
Se stie că în clasa I, în anul 1853, la Scoala Domnească din Tîrgu Neamt, Ion Creangă si colegul său din Ghindăoani, viitorul filozof Vasile Conta, l-au avut profesor pe Isaia Teodorescu, rămas în memoria contemporanilor si cu numele de „Popa Duhu“. Născut în judetul Iasi, satul Cogeasca-Veche, „mica mea pătrioară“, cum obisnuia să-i spună asezării natale, Isaia Teodorescu a fost numit în 1853, pentru cîtiva ani, profesor si conducător al scolii din orasul de pe malul Ozanei, acum 180 de ani. 
Fire energică, luptător consecvent pentru progresul scolii românesti, pentru învătătura „junimei“, a insuflat elevilor săi setea de învătătură, de cunoastere. Nu întîmplător, marele povestitor humulestean, în minunatul portret ce l-a făcut profesorului său, va spune că „duh din duhul său a dat scolarilor săi o bucată de vreme“. Si încă ceva. Creangă a asistat la perseverenta dascălului său din clasa I (din toamna anului 1854 - clasa II - Ion Creangă pleacă la scoala catihetică din Fălticeni, n.n.) pentru organizarea scolilor primare rurale mai ales, asa numitele „scolite“, deoarece, spunea el, „clasele colegiale nu merg tocmai cu bun succes din cauză că pregătirea elevilor în clasele primare nu este solidă“. Accentul îl pune pe clasa I primară, care pentru dînsul era „cheia si lăcata, ba si belciugele întregului învătămînt“. Vom observa în rapoartele lui Creangă, ca institutor, expresii luate de la profesorul său. Nu o dată va întrebuinta cuvîntul „scolite“, sau „clasa I primară este cheia si lăcata învătămîntului“. Cel ce parcurge slovele cuprinse în nenumăratele rapoarte trimise de Isaia Teodorescu „mai marilor vremii“ îsi dă seama că nu era mester la caligrafie si nu degeaba îsi bătea degetele cu piatra în seminar, ca să scrie mai bine, dar nu credem să-l fi întrecut cineva în tăria expresiilor si a formei de redactare a rapoartelor sale. Fiind întrebat de comitetul scolar al unei „scolite“ de un raport, el răspunde scurt că „a fost dat în mîna domnului Maiorescu, pentru care i-a zis mersi“. Era împotriva învătăturii pe de rost. În 1864 scria: „Din natură am fost si sînt caracterizat contra învătăturii de rost prin scoale, a învătăturii de rost fără de folos“. Creangă va scrie si el mai tîrziu: „învătămîntul pe de rost e fără rost“. În vizita făcută într-o scoală din Iasi arată că „mă mir cum de nu înnebunesc tinerii din această scoală de atîta învătare de rost“. 
„Mare de inimă, iar de gură si mai mare - scrie Creangă -, duh neastîmpărat si cutezător, în predicile sale întepînd ca viespea“, reusea prin aceasta să-si facă multi dusmani. Protestează vehement împotriva manualelor netipărite care circulau sub formă de manuscris, elevii fiind obligati să le copieze în timpul liber. „Unul dintre cele mai mari obstacole la progresul luminării prin institutele de învătătură - scria Isaia - este lipsa de manuale tipărite; aicea în scoli se întrebuintează manuscripte spre nimicirea timpului, este un ce regretabil, este un ce dureros si un ce de doliu, căci se omoară timpul cel pretios al junetei, o pierdere de timp si de trecerea vîrstei de aur a tinerilor fără folos“. Autoritătile timpului, asa cum afirmam, n-au îndrăznit în a lovi. Din 1866, rămîne pe drumuri. A ajuns să umble „gol, descult si flămînd“ să cersească pe la scolari, care - după propria-i mărturisire - „cu recunostintă m-au ajutat si am putut să mă incipiez“. 
Si, într-adevăr de la scolarii lui dragi, dascălul Teodorescu a avut milă si recunostintă. De la scolarii ridicati de pe băncile „scolitelor“ din Tîrgu Neamt sau Cogeasca Veche, „profesorul răzvrătit“ a avut mîngîiere. Si Creangă, care a sorbit cu nesat din izvorul acesta nesecat de inteligentă, care a luat duh din duhul profesorului său, a fost printre aceia. Si pătruns de întelepciunea profesorului său, întelegînd rostul pe care îl are scoala primară si, mai ales, pentru copii satelor noastre, ajuns institutor, va pune în aplicare cele văzute si învătate. Dragoste mare avea Creangă pentru „scolite“ si va întelege mai mult ca oricine pe vremea aceea că scoala primară, si mai ales clasa I, este „cheia si lăcata, ba si belciugele învătămîntului“, asa cum le spunea profesorul Isaia Teodorescu. Iar drept mare recunostintă l-a imortalizat în „Popa Duhu“.
3 3 3