Răspunsuri

2014-11-18T18:57:42+02:00
Ancuta face casa buna cu hanul ei, care, dupa cum marturiseste textul, „nu era han - era cetate". Hanul, prin trainicia sa, anuleaza presiunea existentei dinafara: evenimentele narate de participantii la ceremonie sosesc pana aici cu ecourile (si mai ales durerile) estompate, trecute prin pasia rememorarii, transferate/convertite astfel in act purificator. Devin, cele mai multe, marturisire spre curatire si linistire sufleteasca. Evenimentul trece in „poveste".

Daca hanul anuleaza spatiul si presiunea caracteristica evenimentului din „poveste", Ancuta anuleaza timpul. Animata de spiritul ganimedic si de misia de gazda/amfitrioana (spiritul ceremonial fiind mereu prezent in secventele cartii), pe care si le indeplineste exemplar, prin esenta-i ubicua si pendularea permanenta (la nivelul textului) a generatiilor - fiica / mama -, eroina 5adoveniana scoate timpul, altfel neiertator, dincolo de portile si de zidurile hanului-cetate si instaureaza o vreme de aur, „vremea petrecerilor si a povestilor". Negustorului lipscan ii este aproape refuzata de catre convivi relatarea despre masinile ce merg cu foc si despre berea nemteasca, intru slavirea vinului baut din ulcica noua, a mielului ,fript talhareste si tavalit in majjdei" si a ,puilor in tagla". ,Iar Ancuta cea tanara, tot ca ma-sa de sprancenata si de vicleana, umbla ca un spiridus incolo si incoace, rumana la obraji, cu catrinta-n brau si cu manicile suflecate: impartea vin si mancari, rasete si vorbe bune".

Hanul, si mai ales Ancuta, creeaza senzatia de universalitate si de prelungire a „varstei de aur". Hanul este concret, masiv, o adevarata cetate. Ancuta este aeriana, aproape impalpabila, abia surprinsa „portretistic" in cateva imagini fugare: este „sprancenata si vicleana" (semantica ultimului epitet se cere reconsiderata, caci ne aflam la „vremea petrecerilor si a povestilor"), logodita - parca - cu astrele (S-o batea soarele de toamna piezis, aurindu-i jumatate de obraz") si provocand natura: „De la Ancuta ne vin toate bunatatile. Si cand rade spre noi ca acuma, arata flori de lacramioare, si-mi aduc aminte de primavara", marturiseste parintele Gherman. Prezenta discreta si atotstiutoare, se confunda/compara mereu cu dublura ei, cu „cealalta Ancuta", provocand obnubilarea timpului: ,J3oierul s-a intors zambind catra Ancuta cea de demult, care era ca si aceasta de sprancenata si de vicleana", iar capitanul Neculai Isac afirma: „Macar ca nu mai era tanara, era frumoasa femeie, plina si voinica. imi zambea viclean, clatinand din cap, caci toate le pricepea si toate le vedea. Era ca si Ancuta astalalta, care se uita acuma la mine. Dar asta-i mai tanara si mai frumoasa':


3 3 3