Răspunsuri

2014-11-12T22:00:17+02:00
Este evident dispretul modernistilor „fata de gravitatea oraculara a discursului liric, fascinatia lor pentru derizoriu, cotidian, marginalitate", care „au eliberat sintaxa de automatismele logicii si au largit vocabularul poeziei" (Gheorghe Craciun, in Aisbergul poeziei modemE). Si, in mod normal, acest efort de spargere a canoanelor traditionale, de deconstructie, se traduce si prin prezenta in numar mic, in text, a efectelor stilistice. in elegia de fata epitetele sunt, cu totul, vreo trei-patru, toate din zona derizoriului, cu implicita nota peiorativa {„ochiul bleg si plangaret", „gura stramba", „pupila bleaga", „papusa caraghioasa"), iar figura de constructie centrala este repetitia, uneori obsedanta („Acum nu mai misca nimic. 
Si nimeni nu poate face nimic. 
Nimeni nimic. 
Gata." Sau: 

„tarate, tarate, tarate."). Impresionanta este si aglomerarea teribila de consoane si de vocale inchise, de tonalitate joasa (modalitate stilistica in evidenta consonanta cu zbuciumul trairilor sufletesti ale subiectului liriC), care domina tot textul. Verbele din campul lexical vizand extinctia au conotatie afectiva, realizata de asemenea prin nivelul fonetic cu „sonoritate" inchisa, spasmotica: 

„s-a sfaramat", „nu mai misca", „sangele s-a scurs", „viata a ramas sugrumata".


Versurile lui Eugen lonescu contin in germene o tragedie a limbajului. Dovada si convertirea acestei „elegii" in bocet, specie lirica ce surprinde mult mai bine aceasta tragedie (a limbajuluI), pe care dramaturgul a ilustrat-o exemplar, mai tarziu, prin piesele sale de teatru. 
Alege de aici , poti rezuma ceva! SUCCES!