Răspunsuri

2014-12-15T21:50:50+02:00
Ana Blandiana este mai mult decât un mare poet. Este o mare conştiinţă. Exemplaritatea operei lirice şi a verticalităţii autoarei, ne ţine treji, ne obligă, ne justifică într-un fel, pe noi toţi, ne dă un licăr de speranţă în ce priveşte posibilitatea de a fi om, chiar cu majusculă.
Despre opera poetică a Anei Blandiana s-au scris sute de texte critice, exegeze, analize, studii, comentarii sau exerciţii hermeneutice, semnate de cei mai reputaţi critici şi istorici literari ai României. Ce aş mai putea adăuga, eu, care nici măcar nu sunt critic literar. Unii îmi atribuie această calitate, dar eu nu cred aşa ceva. Sunt doar un împătimit cititor de poezie de când mă ştiu. Mă strădui, e adevărat, să înţeleg poezia şi să-mi explic de ce citind un poem, mă bucur profund iar citind altul, dau de câte ceva care mă împiedică să mă bucur din plin. Dacă această căutare a motivelor bucuriei la lectura poeziei sau prozei, se cheamă a fi critic literar, ei bine, poate că sunt aşa ceva. 
Orice aş fi, mă voi încumeta să vă împărtăşesc câteva gânduri despre universul liric al Anei Blandiana, despre dimensiunile şi importanţa operei de până acum a poetei. Evoc mai ales anii apariţiei, aproape meteorice, acestei foarte tinere, pe atunci, poete, ani pe care i-am trăit şi eu, ca cititor cucerit de fermecătoarea pesonalitate a acesteia.
După primele trei volume publicate, Persoana întâia plural în 1964, Călcâiul vulnerabil, în 1966, şi A treia taină, în 1969, era clar pentru întreaga critică, în unanimitate, că a apărut o nouă stea de primă mărime, pe firmamentul poeziei româneşti. Poeta venea cu o neobişnuită prospeţime şi impetuozitate, cu o cuceritoare ingenuitate, uneori ludică, dar şi cu o acută luciditate reflexivă, cu nişte provocatoare adevăruri lăuntrice , cu o autenticitate irezistibilă. O lirică în care expresia e simplă şi directă, fără ornamente verbale, metaforizarea fiind cel mai adesea minimă, în schimb tensiunea trăirii şi cea a reflexivităţii sunt maxime, până la combustie. Poeta năzuieşte să obţină totul, fără rest. Nu numai trăirea lumii o vroia deplină, totală, absolută, ci şi cunoaşterea acestei trăiri, înţelegerea ei, tot absolute şi le dorea. Aşa cum iubirea nu o putea concepe decât absolută,desăvârşită, unire totală, imposibilă. Poeta detesta amestecurile care impurifică şi relativizează. Dar, din nefericire, aspiraţiei spre absolut şi puritate i se opun, implacabile, limitele şi precaritatea condiţiei biologice şi sociale a fiinţei umane. Poeta descoperă exasperată că trăirea însăşi, ca şi dragostea, maculează lumea, că puritatea absolută, angelică, e de negăsit în lumea umană şi îi este inaccesibilă, sau interzisă chiar, omului, iar căderea în păcat e inevitabilă. Şi totuşi, poeta se încăpăţânează să vrea totul. 
Iată un fragment de poem în care se regăsesc toate aceste motive:
Sunt slabă, probabil şi ochii mi-s slabi /Nu deosebesc culorile 
intermediare. / Pentru că se lasă iubită de crabi / Mi-e scârbă de 
mare./Nu trec de hotarul albastru un pas / De teamă că n-o să mai ştiu să mă-ntorc, / Ca viermele-n mătase m-am retras /Şi puritatea în jurul meu o torc./ Vreau tonuri clare/ Vreau cuvinte clare, /Vreau muşchii vorbelor să-i simt cu palma, Vreau să-nţeleg ce sunt, ce sunteţi, /Delimitând perfect de râs sudalma. /Vreau tonuri clare / Şi culori în stare pură,/Vreau să-nţeleg, să simt, să văd, / Prefer acestei fericiri ambigue/ În totul clar îngrozitorul meu prăpăd. 
Poeta se muncea să găsească hotarul net, precis delimitat, între pur şi impur, între neprihănire şi vinovăţie, între bine şi rău. Descoperă apoi că acest hotar nici nu există. Dar nu renunţă. Se abandonează cu frenezie, cu un fel de disperată jubilaţie , uneori, conflictului între nesaţul comunicării şi al comuniunii cu lumea, cu obiectele ei, pe de o parte, şi luciditatea, nu mai puţin devoratoare, care problematizează totul. Pune întrebări despre noima fiecărei trăiri, a fiecărui triumf. Care e preţul fericirii ? Până unde e permisă ? Pe cine nefericesc cu fericirea mea, pe cine rănesc cu bucuria mea ? Întrebări care decurg din versul care dă titlul volumului în ivrit al poetei: Fiecare bucurie răneşte pe cineva.
În următoarele volume, viziunea Anei Blandiana evoluează spre o pace oarecum resemnată dar încă neîmpăcată cu lumea , cu lucrurile, un mod de coexistenţă parţial comprehensivă sub care mocnesc nestinse revolte, refuzuri şi divorţuri, însetări şi înfometări. 
3 2 3