Răspunsuri

2014-11-11T19:50:18+02:00
O vedem pe stradă, pe câmp, prin pădure, la malul apei, în parc, prin văzduh. O simţim în privire, în respiraţie, în suflet. E toamna noastră cea de toate zilele. Şi nu e doar o metaforă. Pentru că starea de toamnă, sentimentul toamnei ne însoţeşte şi-n alt timp- anotimp al anului. Veselă şi tristă, melancolică, mai ales, enigmatică şi plină de pasiune, visătoare, e toamna cea dintâi şi cea de pe urmă, ca iubirea.
-Ne aflăm acasă, la toamnă. Bun găsit, încă o dată, gazdă bună, ce ne-ai primit cu grădina plină, cu frunze colorate, cu brumă, cu soare blând şi zbor de cocori. Ce crede toamna despre poeţii care-o cântă?
- Bun venit, mai întâi, în spaţiul acesta, nu doar al meu, ci şi al vostru. M-aţi găsit lucrând la un proiect de aşezare a planurilor – concret şi abstract – folosite generos cu referire la mine. Cred că poeţii, care se gândesc la mine, sunt foarte sensibili, meditativi, nefericiţi, singuri şi lipsiţi de orientare, de vreme ce nu se îndreaptă spre surorile mele mai tinere, mai vesele, mai jucăuşe.
„Afară-i toamnă, frunza-mprăştiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.” (Eminescu)
Eu rămân la uşă, la poartă, cu fiecare text. Atât de bine conturat e decorul meu, încât nimeni nu doreşte să mă ia cu el înăuntru, să mă adăpostească, să mă schimbe.
-Unde îşi are toamna punctul de pornire? În cer, pe pământ, în trecut, în zi, în noapte, în noi (... „atâta ... toamnă e ”...)?
- Unii cred că sunt o apariţie meteorică, stranie, atemporală, într-o lume banală; aceştia exagerează firescul. Nu spun că nu au şi ei partea lor de anotimp, dar nu sunt eu de vină că usuc flori, că ofilesc şi îngălbenesc; de aceea, alţii au creat şi remedii: revenirea îndată, după alb, la verde.
„S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...” (Topârceanu)
- Cum intră toamna în dialog cu admiratorii ei, căutători de adevăr?
- Cel mai mult, vorbim fără cuvine. Ei mi se adresează ca unui mare absent, eu le răspund cu gesturile mele, de veacuri. Nu ştiu cât şi dacă mă ascultă cineva ce spun. Eu doar freamăt, murmur, tremur, plâng. Şi sunt de neatins. Ca Fata Morgana. Cine crede că mă atinge e un naiv. Oamenii se mulţumesc cu semnele mele, cu umbre, în chiar invocarea lor disperată.
„Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.” (Blandiana)
-Odată venită şi instalată, este toamna mulţumită de ce găseşte şi de ce oferă sau şi-ar dori să nu mai creeze sentimente de nostalgie?- Aşa, devin şi eu veşnicie. Spre trecut, chiar dacă termenul e cu trimitere la viitor. Şi cum sentimentele aparţin oamenilor, mă transform într-un anotimp- fiinţă, să pot fi de faţă la poveşti, la întâlniri, cu cei cu umbră şi cu cei fără de umbră, ca un inclus.„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.” (Stănescu)
Toamna rămâne singură. Ne lasă ca să ne continuăm drumul. Ca-ntr-o veche înţelepciune: „Dacă iubeşti pe cineva, lasă-l liber. Dacă se va întoarce, îţi aparţine. Dacă nu se va întoarce, nu ţi-a aparţinut niciodată.”
Toamna se-ntoarce mereu.
Toamna ne aparţine. Şi noi, ei.