Răspunsuri

2014-03-02T21:49:13+02:00
A baza oricărei literaturi naţionale a stat creaţia populară orală, singura cale de exprimare şi păstrare a tradiţiilor, sentimentelor şi năzuinţelor omului.
Fondul folcloric românesc cuprinde şi un motiv cu semnificaţie estetică, puternic conturat liric şi epic. Dacă pornim de la acest motiv şi dezvoltând ideea că opera de artă dăinuie şi după moartea autorului şi bazându-ne pe faptul că nicio valoare nu se creează fără sacrificii, avem în “Legenda meşterului Manole” o perlă de realizare a literaturii orale româneşti, ale cărei rădăcini se confundă cu originea Ţării Româneşti, cu intemeietorul ei, legendarul Negru-Vodă.
Dacă la construcţia bisericii meşterii s-au inspirat din stilul bizantin plecând chiar de la celebra bazilică cu cupolă a Sfintei Sofia de la Constantinopol, la elaborarea legendei s-a plecat de la diversele variante ce au apărut şi circulat nu numai la români, dar şi la greci, albanezi, bulgari, sârbi şi chiar ruşi şi unguri.
Acest fapt dovedeşte că mitul jertfei, ce se regăseşte şi în “Legenda meşterului Manole”, este un mit caracteristic pentru zona sud-est europeană unde jertfa pentru creaţie nu poate fii aleatorie şi nici disociată de fiinţa creatorului care trebuie să sacrifice o parte din sine pentru zămislirea operei de artă.
Pe acest spaţiu mioritic locuitori au crezut că jertfa ţine cumpăna unei fapte cereşti. Meşterul Manole îşi jertfeşte soţia pentru a putea ridica o biserică. Pentru Manole reuşita este mai presus decât o viaţă umană, creaţia devine o boală incurabilă iar intervenţia divinităţii reprezintă convingerea spiritului ortodox că transcedentul se revelează în om din proprie iniţiativă, meşterul fiind doar un mesager căruia i s-a dat o vocaţie unică de a oferii oamenilor modele.
După terminarea construcţiei şi moartea meşterului, biserica nu mai aparţine autorului ei, ci eternităţii.
Chiar de la prima citire a baladei se constată că aceasta preia un motiv păgân, ancestral, care a circulat în forme diferite de la un popor la altul şi care pare a fi moştenit, desigur, de la strămoşii noştri care se ănchinau zeilor aducându-le sacrificii, spre a le putea căpăta – în concepţia lor – bunăvoinţa şi ajutorul.
Pentru a amplifica la epuizare sacrificiul uman, zbuciumul sufletesc al meşterului Manole este completat de participarea naturii însăşi. Manole resemnându-se parcă, în faţa sorţii o zideşte pe soţia sa Ana, cea care reprezenta cea mai dragă fiinţă de pe pământ, în ziful bisericii.
Acelaşi mit, al sacrificiului uman se regăseşte şi în varianta sud-dunăreană “Construirea Skadarului” – unde copii sunt aduşi pentru a fi alăptaţi la zidul care prinde viaţă odată cu Goikoviţa – replica bulgară a Anei.
Acelaşi motiv, al sacrificiului, este regăsit şi la Pausanias istoric grec în lucrarea sa Periegesis.
Totuşi varianta românească deţine o originalitate care îi atribuie o deosebită valoare etico-filozofică. Se poate ca aici să fi ajuns legenda despre Dedalus şi Icarus.
Privit sub aceste raporturi se poate afirma că Manole se compară cu Oedip, personajul creat de Sofocle, căci amândoi se ridică deasupra destinelor lor.
Ca o ultimă concluzie, legenda meşterului Manole scoate în evidenţă faptul că Manole, acest meşter este un om simplu care reuşeşte să ridice o bijuterie arhitectonică, fapt care dovedeşte că nu numai zeii pot dura opere valoroase, ci mai ales acela care dăruindu-se până la sacrificiu muncii, realizează copodobere punând în ele tot ceea ce are mai scump.
Universalitatea mitului sacrificiului poate fi considerată şi ca o concluzie a faptului că nicio realizare măreaţă nu poate fi durată dacă nu are la bază un sacrificiu suprem. Oare acestă concluzie a fost ceea ce au vrut autorii sa transmită urmaşilor ?