Răspunsuri

2014-10-29T20:21:00+02:00
Intr-o toamna aurie am auzit multe povesti la Hanul Ancutei. Dar asta s-a intamplat intr-o departata vreme, demult, in anul cand au cazut de Sant Ilie ploi naprasnice si spuneau oamenii ca ar fi vazut balaur negru in nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar niste paseri cum nu s-au mai pomenit s-au involburat pe furtuna, vaslind spre rasarit; si mos Leonte, cercetand in cartea lui de zodii si talmacind semnele lui Iraclie-imparat, a dovedit cum ca acele paseri cu penele ca bruma de razboi intre imparati si bielsug la vita de vie. Apoi, intr-adevar, imparatul-Alb si-a ridicat muscalii lui impotriva lumii pagane, si, ca sa se implineasca zodiile, a daruit Dumnezeu rod in podgoriile din tara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde sa puie mustul. S-au pornit din partile noastre carausii ca s-aduca vin spre munte, s-atuncea a fost la Hanul Ancutei vremea petrecerilor si a povestilor. Taberele de cara nu se mai istoveau. Lautarii cantau fara oprire. Cand cadeau unii, doborati de truda si de vin, se ridicau altii de prin cotloanele hanului. S-atatea oale au farmat bautorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la targ la Roman. Si, la focuri, oameni incercati si mesteri frigeau hartane de berbeci si de vitei, ori par-paleau clean si mreana din Moldova. Iar Ancuta cea tanara, tot ca ma-sa de sprancenata si de vicleana, umbla ca un spiridus incolo si-ncoace, rumana la obraji, cu catrinta-n brau si cu manicile suflecate: impartea vin si mancari, rasete si vorbe bune. Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul acela al Ancutei nu era han, era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana colo, si niste porti ferecate cum n-am vazut de zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oplosi oameni, vite si carute si nici habar n-aveau dinspre partea hotilor La vremea de care vorbesc, era insa pace in tara si intre oameni buna-voire. Portile stateau deschise ca la Domnie. Si prin ele, in zile line de toamna, puteai vedea valea Moldovei cat batea ochiul si paclele muntilor pe paduri de brad pana la Ceahlau si Halauca. Iar dupa ce se cufunda soarele inspre taramul celalalt si toate ale departarii se stergeau si lunecau in tainice neguri, focurile luminau zidurile de piatra, gurile negre ale usilor si ferestrelor zabrelite. Contenea cate un rastimp viersul lautarilor, si porneau povestile Statea stalp acolo, in acele zile grase si vesele, un razas strain, care mie imi era drag foarte, inchina oala catra toate obrazele, asculta cu ochii dusi cantecele lautarilor si se lua la intrecere pana si cu mos Leonte la talcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta Era un om inalt, carunt, cu fata uscata si adanc brazdata, in jurul mustatii rusinate si la coada ochilor mititei, pielea era scrijelata in creturi marunte si nenumarate. Ochiul lui era aprig si neguros, obrazul cu mustata rusinata parea ca rade cu tristeta. Il chema Ionita comisul. Dumnealui Ionita comisul avea o punga destul de grea in chimir, sub straiele de siac sur. Si venise calare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, inainte de a manca tipsia cu jar. Numai pielea si ciolanele!
Un cal roib, pintenog de trei picioare, cu saua nalta pe dansul, neclintit intr-un dos de parete, cu manunchiul de ogrinji sub bot «Eu aici is trecator cuvanta, cu oala in mana, dumnealui Ionita comisul; eu incalic si pornesc in lumea mea,.. Roibu meu ii totdeauna gata, cu saua pe el Cal ca mine n-are nimeni Incalic, imi plesnesc caciula pe-o ureche si ma duc, nici nu-mi pasa» De dus insa nu se ducea. Statea cu noi. 
- Intr-adevar Ii raspunse intr-un rand mos Leonte; cal ca al dumitale nu se gaseste sa umbli noua ani, la toti imparatii pamantului!
Numai pielea lui cate parale face!
Cand ma gandesc, m-apuca groaza 
- Sa stii dumneata, prietine Leonte!
striga razasul zbarlindu-si mustata rusinata. Asemenea cal uscat si tare nu stie de nevoie nici de .truda. La mancare se uita numai c-un ochi si nu se supara cand il las neadapat. si saua parca-i crescuta dintr-insul. Aista-i cal dintr-o vita aleasa. Se trage dintr-o iapa tot pintenoaga, cu care m-am fudulit eu in tineretele mele si la care s-a uitat cu mare uimire chiar maria-sa Voda Mihalache Sturza 
- Cum s-a uitat cu uimire, cucoane Ionita? Era tot asa de slaba? 
- Se-ntelege. Asta-i o poveste pe care as putea sa v-o spun, dacam-ascultati 
- Cum sa n-ascultam, cucoane Ionita? mai ales o poveste din vremea lui Mihai Voda Sturza!