Răspunsuri

2014-10-23T19:35:27+03:00
Poezia Toamnă, de Şt. O. Iosif, este o operă lirică şi se pot identifica în structura ei toate caracteristicile acestui gen literar. Autorul îşi exprimă în mod direct sentimentele. Este prezent eul liric ai cărui indici sunt verbele, pronumele şi adjectivele pronominale la persoana I: „noastră”, „eu”, „cânt”, „trec”, „mele”. Sunt utilizate imagini artistice realizate pe baza figurilor de stil. Tema acestui monolog liric adresat, demonstrat prin verbul însoţit de pronumele reflexiv la persoana a doua singular „Te uită”, este singurătatea eului liric prin consumarea iubirii odată cu trecerea toamnei, iar sentimentele transmise sunt tristeţea şi regretul. Punctul de plecare al trăirilor este o contemplare care generează o amplă confesiune. Titlul alcătuit dintr-un substantiv nearticulat sugerează apropierea sfârşitului poveştii de dragoste. Semnele toamnei declanşează memoria afectivă, generând trăirile interioare ale eului liric. Textul debutează cu o adresare directă către iubită, „Te uită”, căreia i se atrage atenţia asupra semnelor despărţirii metamorfozate în căderea „frunzei irosite” şi în geamătul vântului care „prohodeşte departe”, vestind moartea iubirii, întrucât distanţa temporală nu este atât de mare. „Iarna tristă, prea curând sosită” sugerează ruperea legăturii dintre cei doi îndrăgostiţi. Personificarea şi epitetele personificatoare dau această semnificaţie aparte elementelor cadrului. În strofa a doua se dezvoltă motivul solitudinii şi al răvăşirii. Pădurea, cadru protector al iubirii în timpul verii, este asemănată, prin comparaţie, cu un „palat pustiu cu geamuri sparte” prin care îndrăgostitul se plimbă cântându-şi cu o voce slăbită amarul şi pustietatea sufletului proiectat în „încăperile deşarte” ale cadrului natural. Epitetele „pustiu”, „sparte”, „părăsită”, „deşarte” aparţin câmpului semantic al solitudinii. Se realizează astfel o imagine vizuală dezolantă acompaniată de vocea „obosită” a îndrăgostitului singur. În ultimele două strofe, raportul dintre vizual şi auditiv se schimbă. Privighetorile, turturelele şi mierlită au plecat luând cu ele cântecul care altădată umplea pădurea şi sufletul îndrăgostitului de bucuria împlinirii prin iubire. Epitetele personificatoare „măiestre”, „blândei”, „mândrei” dau viaţă cadrului, însufleţindu-l. În opoziţie cu ele, adjectivele şi adverbele cu valoare de epitet „sure”, „pierdut”, „trist”, „adâncă” reliefează trăirea interioară. Contrastul se realizează şi la nivelul timpurilor verbale: perfectul compus „s-au dus” este urmat de o serie de verbe la prezent „e”, „-i”, „răsună”, creând impresia destrămării. Stratul lexical selectează cuvinte care sugerează melancolia: „s-au dus”, „pustiu”, „ah”, „pierdut”, „trist”. Cântecul eului liric are altă semnificaţie odată desprins de corul păsărilor. Tensiunea lirică este redată gradat prin două exclamaţii retorice. Interjecţia „ah” exprimă regretul de a-şi fi pierdut orchestra care îi punea în valoare bucuria exprimată de cântec. Adverbul la superlativ absolut redat prin expresivul „ce trist” accentuează dramatismul trăirilor. În „liniştea adâncă din pădurea” părăsită, „gândurile răsună” strident, pentru că nimic nu-i mai leagă pe cei doi îndrăgostiţi. Dizarmonia este relevată şi prin inversiune ca procedeu constant. Poezia este un sonet şi are structura specifică acestei poezii cu formă fixă: două catrene şi două terţine. În mod cu totul evident, semnele toamnei, cu apropierea frigului şi pustietatea pădurii, sunt doar cadrul trăirilor eului liric, deoarece, în plan abstract, ea simbolizează înstrăinarea, stingerea iubirii, solitudinea, transformând creaţia într-o poezie de dragoste. Prin prezenţa eului liric, prin existenţa unui monolog liric adresat, care pleacă de la contemplare şi ajunge la confesiune, prin viziunea subiectivă pusă în lumină de imaginile artistice realizate pe baza figurilor de stil, şi prin organizarea strofică, poezia Toamnă este o operă lirică. Versurile care conţin imagini vizuale sunt următoarele: „Ca un palat pustiu cu geamuri sparte”, „Pustiu e cuibul blândei turturele”, „Te uită, frunza pică irosită” şi „Şi trec prin încăperile-i deşarte”. O figură de stil identificată este personificarea „vântul geme prohodind”. Structurile care indică prezenţa eului liric sunt cele care conţin verbe şi/sau pronume şi adjective pronominale la persoana I, de exemplu, oricare două dintre: „Şi trec prin încăperile-i deşarte”, „Pădurea noastră”, „Eu singur cânt” şi „gândurile mele”. Structura poetică a versului „Ah, unde-i şuierul mierliţei sure!” este o imagine auditivă în care eul liric îşi exprimă nostalgia după zilele calde ale verii, când perechea de îndrăgostiţi se plimba prin pădure în cântecul „mierliţei sure”. Interjecţia „Ah” şi diminutivul „mierliţei” subliniază aceeaşi idee, accentuând dramatismul trăirilor eului liric. Epitetul „sure” întregeşte cadrul mohorât al toamnei, sugerând consumarea iubirii.