Transformaţi în povestire dialogul dintre Constantin Brâncuşi şi Cella Delavrancea.

“Eram la Paris în anul 1922. Primăvara întîrziată izbucnise în luna iunie pe coama copacilor îngrădiţi de zidurile marilor case particulare din strada Varenne, aliniate în mîndrul stil Ludovic al XIV-lea. La colţul străzii se desfăşoară esplanada Palatului Invalizilor cu măreaţa simplitate a unei armonii rar întîlnite chiar în acest oraş-minune. Într-unul din aceste hôtel particulier locuia un vechi prieten al meu, grec de orgine, amator de artă. Fiind la dejun la el, îmi arătă două noi achiziţii: un cap de bărbat în lut ars, presupus a fi de Houdon, şi o coloană de bronz cam de 60 cm, pe un soclu din acelaşi metal, cu două reliefuri rotunde. “Ghici ce reprezintă şi cine e autorul?” N-am putut să răspund. “Este portretul unei prinţese şi autorul este Brâncuşi, sculptor român, un om foarte original. N-ai vrea să-l cunoşti?”
Ciudata operă îmi stîrnise curiozitatea, şi după cîteva zile ne aflam amîndoi într-o curte prăfosă, cu ateliere de lemn cu uşi deschise, prin care se zăreau blocuri de piatră, marmură, ciment şi ciţiva bărbaţi cu tichie de hîrtie pe cap, lucrînd, sumar îmbrăcaţi. În fund, pe stînga, era atelierul lui Brâncuşi. Ne aştepta. El ne-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, mi-au sfredelit privirea din umbra orbitelor adînci. Şiretenie, bănuială, şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. M-a întîmpinat cu un glas cîntărit:

- Vra să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea… mda… şi cînţi la pian frumos… dar nu de ale noastre.
- Acelea nu sînt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi, cînd le joc, nu mă întrece nimeni.
Intrasem în casă. Odaia era mare, cu pereţi daţi cu var şi o imensă vatră unde atîrna pe pirostrii un ceaun negru. O masă rotundă taiată dintr-un trunchi gros de copac, în jurul ei butuci la fel, pe trei picioare, dădeau încăperii un caracter primitiv. Brâncuşi mă examină fără indulgenţă. Totul era vioi în el, barba sură, părul lung lăsat în voie, haina de lucrător, mîinile agere.

De pe diferite poliţe de cărămidă, văruite şi ele, se înălţau ca trestiile alămuri cioplite în felurite forme, şi pe un scrin nişte pepeni ovidali, din acelaşi metal, luceau atît de tare încît mi s-a părut ca le aud vibraţia de violoncel. N-am putut să mă stăpînesc şi am spus:
- Ce vii sunt!
Brâncuşi a surîs. Dintr-o dată, eram mai apropiaţi.
- Da, le şlefuiesc cu mîinile, luni de zile, pînă sînt însufleţite. Ăsta e portretul unei domnişoare. Şi mi-a pus degetul pe unul din pepeni, pe care apărea desenul simplificat al unui ochi exoftalmic.

În faţa mea, tăiată ca un fierăstrău, o bucată voluminoasă de alamă domina vertical celelalte obiecte. Brâncuşi m-a întrebat:
- Ce zici de asta, îţi place? Dacă vei ghici ce reprezintă, te voi pofti la prînz şi ai să mănînci ciuperci pregătite de mine.
Am privit, şi în urechi mi-a răsunat de departe un glas răguşit. “Cucurugu gagu, cîntă cocoşul”, am răspuns. Ochii lui Brâncuşi au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surîs maliţios:
- Bravo! Nimeni n-a simţit pînă acum că alama asta cîntă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc…

1

Răspunsuri

2014-02-22T05:43:46+02:00
La mijlocul anului 1922 la Paris se intalnesc Constantin Brâncuşi şi Cella Delavrancea prin intermediul unui prieten comun. Dupa o scurta prezentare a atelierului lui Brancusi se ofera cititorului cu lux de amanunte discutia purtata de cei 2 artisti romani. Brancusi ia cunostinta prima oara cu Cella Delavrancea si ii precizeaza ca ii place cum canta ea la pian desi crede ca ea un are habar de muzica populara. Cella ii raspunde ca genul popular nu se poate canta la pian, dar cunoaste destul de bine cantecele populare.
Ea a observat statuile si ia zis lui Brancusi ca dau impresia ca sunt vii. La auzul acestei afirmatii, sculptorul s-a destins si a zis ca zilnic are grija de ele astfel incat intr un final le da viata.
Vazand ca Cella are un simt de observare foarte dezvoltat ii propune sa ghiceasca ce a dorit sa reprezinte in cadrul unei compozitii ale sale in schimbul unei invitatii la un pranz cu ciuperci pregatit de el insusi.
Totusi, Cella, privind, simtind acel obiect i-a spus ca ar simboliza un cocos... uimit a ramas Brancusi atunci... si i-a multumit deoarece pana la ea nimeni un reusise sa descopere misterul care invaluia ades creatiile sale.
66 4 66