Răspunsuri

Cel mai inteligent răspuns!
2014-09-30T11:03:15+03:00
                                      Decedaţi din adolescenţă 
E O COMPUNERE EU CAM ATAT STIU SCZ
                                              de florin otrocol                                                                                 mã aplec asupra trecutului meu. nici nu mai are importanţã dacã este un trecut mai îndepãrtat sau mai recent. îl numesc doar trecut. o noţiune care mã aruncã în salba de expresii a trãirilor: naivitate, persuasivitate, temperament coleric, parşiv, egoist, posesiv, generozitate, frustrãri, gelozie, respingere, agresivitate, platonism, umilinţã, dominaţie, infatuare, aviditate de cunoaştere, decãdere, acumulare, desfrâu, iubire, puritanism, indolenţã, renunţare la sine. trecutul ne condamnã. ne aduce comparaţia în raţiuni, ne ucide din faşã acţiunile, ne descompune dorinţele. ne limiteazã opţiunile. ne constrânge la introvertire, ne îndeamnã la minciunã. cu fiecare experienţã trãitã ne maturizãm fãrã sã dorim asta. este ordinea fireascã a lucrurilor. ordine stabilitã de cine!? de noi, de anturaje, de pãrinţi, de cei dragi, de Divinitate, de cei pe care îi detestãm, de cei catalogaţi de raţiuni absurde ca fiindu-ne duşmani? de la prima prietenie aflãm de simptomul trãdãrii şi de necesitatea lipsei de sinceritate. ne activãm maşina de tocat a puritãţii, ne macinã îndoiala, amestecãm extremele. urmãtoarea investiţie în semeni ne primeneşte cu noţiunea de amiciţie, care aduce cu sine o reevaluare a sistemului de valori şi starea precarã a confortului cã totuşi existã calitate umanã. de la prima iubire învãţãm cã de la dragoste la urã este doar un pas. nu prima iubire nu se uitã, ci ultima. motivaţia? este cea mai recentã. dupã aprofundarea urii şi metamorfozarea ei în dispreţ, ne hrãnim iluziile cu compromisuri. experimente eşuate din faşã de neputinţa de a dãrui şi de dorinţa de a fi dominaţi de suferinţã converg spre refulãri şi dispute filosofice cu Divinitatea şi cei care ne dominã cu tenta lor de echilibru. neîmplinirile ne completeazã perfecta decãdere din mental şi ne condamnã la primul pãcat capital: mândria. am fost aleşi de noi înşine sã purtãm stigmatul celei mai profunde suferinţe şi sã ne martirizãm strigându-ne isteric în public sau în pustiul din noi, sterilitatea sufletului. ne descoperim latura artisticã şi dãm mediocritãţii tot capitalul de încredere rãmas. poetizãm, filosofãm, cântãm. orice pentru a fi remarcaţi. defulãm totul din noi, pentru a alimenta regretele celor care ne resping, care vor dori cu asiduitate sã uite cã ni s-au dãruit. deveniţi pacienţii patetismului, ignorãm cu senilitate (scuzabilã de altfel) dispreţul celorlalţi, declarându-ne geniul neînţeles la tribuna întrunirilor artiştilor rataţi. acolo orice suferinţã este completatã de alta. comuniunea acestor suferinţe perfecteazã cuplurile agonice. este primul pas spre acceptare. începutul maturizãrii, spulberarea pubertatãţii sentimentelor. atunci se nasc cuplurile de azi şi de mâine, acolo ne adaptãm la compromisul perfect. mulaje iluzorii pe calitãţile celor care ne-au ales, iar ei matriţele perfecte pentru defectele noastre. rataţi în profunzime, echilibraţi în superficial debutãm în noua erã a comunicãrii. pregãtiţi pentru ceea ce nu mai suntem, ignorând ceea ce suntem, tratãm arta de "a exista", arta de "a trãi" cu dispreţul artei de "a nu fi". oficial, nu ne-am declarat decesul. genocidişti ai idealurilor noastre, cimitire vii, concurãm cu patos la titlul de cea mai frumoasã cicatrice sufleteascã. suntem doar victimele laşitãţii proprii de a ne recunoaşte greşelile. "tinereţea" iluziilor noastre ne iartã. noi nu ştim a ierta. şi nici a înţelege. incapacitatea de a ne înţelege profunzimile şi mai ales de a le accepta, ne conferã rãbdarea de a atinge înţelepciunea tardivã a regretelor. sã nu-mi spuneţi şi sã nu vã lamentaţi de dragul lui "mai bine mai târziu decât niciodatã". acceptaţi-vã aşa cum sunteţi. sculptaţi în voi reminiscenţele valorii individuale. pictaţi-vã pe chipuri sistemul de valori. dacã nu vã agreaţi atunci poetizaţi-vã nimicnicia. respectul şi iubirea de sine ne conferã dreptul la iubirea şi respectul contemporanilor. în aceeaşi mãsurã şi la dispreţul proştilor. nu vã mai amãgiţi! nu mai existã clasici în viatã.  cauta eu si ti lam scris cred ca tiam fost de folos :D