Răspunsuri

2014-09-27T17:07:54+03:00
Comentariul poeziei „Singurătate” de Mihai Eminescu

Poezia „Singurătate” aparţine „ciclului veronian” apărută în „Convorbiri literare” 1.03.1878. În această perioadă poetul trăieşte o profundă singurătate şi dezamăgire în dragoste. George Călinescu numea „poezia tăcerii absolute” în care solitudinea desăvîrşirii îngustează conştiinţa de sine şi dă naştere acelui sfîrşit, denotînd o meditaţie ce evocă sentimentul singurătăţii şi al curgerii timpului.
    În compoziţia poeziei se disting două planuri. Primul plan inseră 1-7 strofe ce adîncesc atmosfera singurătăţii, tristeţii şi melancoliei. În celălalt plan se includ ultimele 3 strofe ce activează starea eului liric datorită apariţiei iubitei.
    Poezia începe cu imaginea unui spaţiu mediu al eului liric: perdele, masă, foc, sobă, care denotă atmosfera de intimitate tensionantă. Antiteza „focul pîlpîe în sobă / iară eu pe gînduri...” determină o stare emoţională bruscă. În camera iluminată de pîlpîitul flăcării din sobă, se proiectează chipul prizonierului al amintirilor. Epitetul „perdelele lăsate” şi verbele „pîlpîe”, „cad”, „ţîrîiesc” relevă monotonia, stagnarea timpului în care este cuprins eul liric. Repetiţia şi aliteraţia” stoluri, stoluri trec prin minte” determină inundarea spaţiului cu amintiri abundente de dulci fantasme, de dulci iluzii, generînd o stare meditativă, somnolentă. Epitetul dublu „negri, vechi zidiri” nuanţează îndepărtarea în timp şi spaţiu a eului liric, al cărui suflet este ca o zidire. Motivul amintirilor rezidă din simbolul greieri, epitetul dublu „grele, mîngîioase amintiri” şi metafora „se sfarmă-n suflet”, care creează un zbucium sufletesc, învăluit de o stare dezolantă, de o tristă amintire persistentă.
    Motivul trecerii timpului este accentuat de acţiunile simbolurilor zoomorfe: greieri, şoareci, care trezesc imediat melancolia şi lupta împotriva scurgerii iremediabile a timpului. Lupta cognitiva se regăseşte prin scris. Metonimia „sună cleampa” determină apariţia iubitei, bucuria iubirii fiind singura care îi poate insufla încredere in viaţă. Antiteza relevată prin adjectivele opuse, antonimice „deşartă plină” şi „negru-lumină” determină schimbarea radicală a atmosferei şi învăluită anterior în pesimism în una activă la ivirea iubitei, care este comparată cu o „icoană de lumină”, denotînd sacralitatea iubirii. Metafora „privazul negru al vieţii” sugerează ideea unei vieţi lipsite de bucurii, una solitară, care devine graţiei iubitei  luminată, căci numai ea e în stare să dea un alt sens vieţii întunecate a poetului. În final apare acelaşi motiv de trecere a timpului - „şi mi-i ciudă”, eul liric fiind supărat că timpul îi macină viaţă, stăpîndînd-o necruţător , pe cînd el doreşte să savureze clipele alături de iubită. Prezenţa des întîlnită a formei personale la persoana I „-mi”, „melancolia-mi”, „dată-mi”, determină centrarea eului liric, a suferinţei lui în atmosfera poeziei.


multumesc ! :)
nu ai pentru ce
nu nu ebun am luat 8pe el si nu am transcris tot am mai cizelat