Răspunsuri

2014-09-11T17:55:40+03:00
Fabula Nebunia şi amorul, de Grigore Alexandrescu, a apărut prima oară în ediţia din 1842 şi a fost republicată în ediţiile din 1847 şi 1863. Motivul amorului orb, de largă circulaţie în Renaştere, poate fi găsit la Jean Commire (1625-1702), care publică în 1678 o culegere în limba latină, fabulele sale fiind comparate cu cele ale lui Fedru, (în sumarul acesteia se află Dementia omorem ducens) şi la poeta Louise Labbe (1526-1566), în Debat de l’Amour et de la Folie (Cearta între Amor şi Nebunie). Alexandrescu îl preia de la La Fontaine, având drept model fabula L’Amour el la Folie (Amorul şi nebunia).   Alexandrescu, fără a divulga numele autorului a cărui operă îi serveşte drept sursă de inspiraţie, menţionează că fabula lui este o transpunere. Poetul muntean întreprinde o traducere liberă, respectând întocmai datele legendei, dar renunţând la primele 10 versuri din compunerea lui La Fontaine. Există o tendinţă de detaliere faţă de textul francez, mai sobru, mai concis, mai supus regulilor clasicismului; Alexandrescu întârzie asupra explicaţiei despre cearta între Amor şi Nebunie, arătând că amândouă personajele sunt la vârsta copilăriei, epocă a toanelor şi impulsurilor necontrolate. Metafora generală „primăvara vieţii”, care imprimă o atmosferă de gingăşie întâmplării, îşi găseşte continuarea în strofa a doua, când cauza controversei este menţionată drept disputa pentru o floare găsită în drum.   Situaţia este prezentată mai dramatic decât în textul lui La Fontaine, unde nu se subliniază amănunte despre reacţiile personajelor în timpul încăierării. Când se ajunge la judecata zeilor, Alexandrescu localizează povestirea plasând-o în termenii juridici autohtoni. În locul figurilor mitologice din fabula lui La Fontaine, care menţionează ca judecători pe zeii din Olimp şi pe cei din Infern, pe Jupiter şi pe zeiţa morţii Nemesis, Alexandrescu vorbeşte doar de susţinătorii mamei lui Amor, şi anume Mars şi Apolon (Marte şi Apolo) Judecătorii nu apar denumiţi cu substantivul propriu. Apolon este un zeu pomenit des de autor (vezi Miezul nopţii, scrisoarea care însoţeşte Confesiunea unui renegat etc.). Faţă de finalul lui La Fontaine, care sună ca în penultima strofă a versiunii româneşti, Grigore Alexandrescu mai adaugă un catren. Acesta nu rezumă introducerea uşor ironică a poetului francez despre eterna orbire a dragostei, ci subliniază doar durata nesfârşite a osândei celor două personaje ale fabulei.   Alegerea motivului din fabula lafontainiană se poate explica, pornind de la faptul că acest subiect e foarte diferit de toate celelalte tratate de poet în opera sa fabulistică, prin starea sufletească ce-l animă în perioada când este scris şi publicat apologul. Sentimentele se reflectă şi în poeziile de dragoste publicate în ediţia din 1842. Nu întâmplător, în Prieteşugul şi amorul, dedicată Emiliei - una din muzele lui Alexandrescu din acea vreme - găsim următoarele stihuri: „Când odată şi-or lua zborul / Tinereţe, bucurie / De-i pofti atunci amorul / L-om numi o nebunie”. Iancu Fischer menţionează că legenda îi era cunoscută şi lui Ronsard şi că Alexandrescu, traducându-l pe Florian, o pomeneşte în Privighitoarea şi păunul. Cercetătorul se referă la versul 40.