Răspunsuri

2014-06-10T16:54:29+03:00
Darul lui mos Miron infatiseaza o intimplare din timpul razboiului pentru intregirea neamului jomanesc. Faptele se petrec in 1916, anul intrarii Romaniei in razboi. Intr-un sat transilvanean, un batrin singur si sarac se intereseaza zilnic, mergind la gara si vorbind cu soldatii sositi de pe front, despre intrarea romanilor in razboi. In fata acestor oameni cu fete "supte si innegrite", aducind "aerul razboiului inde­partat", batrinul are o sfiala ciudata. "I se parea ca-s vrednici de-o cinste deosebita", desi erau atit de tineri, ar fi putut sa-i fie nepoti. El nu spune de la inceput ce-l interesa, vorbind pe ocolite si numai in cele din urma e silit sa vorbeasca deslusit, pentru ca soldatii, bolnavi sau veniti in concediu, sa-l poata lamuri."De cum a dat gura de primavara", proviziile mosneagului s-au sfirsit si, fiind vremuri grele, "bucatele erau scumpe foc". 

Mos Mi­ron incepe sa lupte cu saracia, cu foamea. Cere ajutor la primarie, dar neavind pe nimeni din familie plecat pe front, nu primeste nimic. Merge apoi pe la neamuri (avea frati si alte rubedenii), pina cind "i s-a taiat apa si de la moara asta . Munceste pe la casele oamenilor, caci incepuse "prasitul cucuruzului" si era "lipsa mare de palmasi". 

Toti ii atrag, insa, atentia ca ar putea vinde otava, marfa bine platita la acea vreme. Primarul se oferise sa i-o cum­pere chiar el,, dar batrinul refuzase suparat, afirmind ca n-ar avea primarul bani sa-i cumpere otava. "Rudeniile" sint de aceeasi pa­rere, anume ca pe otava ar lua "bani frumosi". 

Toti sint convinsi ca batrinul asteapta sa creasca pretul otavei, s-o vinda "pe-un car de bani". 

Auzind vorbele neamurilor, mos Miron a plecat cu tot atita graba si nemultumire, fara a se mai intoarce, ca si de la pri­marie: 

"s-a dus ca din pusca". 

Dupa intrarea Romaniei in razboi, mos Miron nu-si mai pa­raseste gospodaria, veghind noapte de noapte, tragind cu urechea "sa prinda vuietul razboiului". 

in cea de-a treia saptamina de paza necurmata, mos Miron prinde sunet tje copita si iese in drum "a-dulmecind departarile". 

Era noapte. intilneste o patrula de cava­lerie romaneasca. Le ofera soldatilor otava pentru cai, dar acestia neavind "vreme pentru asta", promit sa primeasca "darul" la in­toarcere. Se intorc dupa doua ceasuri si multumesc mosneagului care scosese la poarta sapte legaturi de otava. 



2014-06-10T16:55:28+03:00
Legenda Mesterului Manole cunoaste peste 200 de variante, dar, in toate, “povestea” este aceeasi: Negru-Voda (in istorie, Neagoe Basarab), impreuna cu “Noua mesteri mari/ Calfe si zidari/ Si Manole zece/ Care-i si intrece” cauta loc “Pe Arges in gios/ Pe un mal frumos”, pentru a ridica “Manastire nalta/ Cum n-a mai fost alta”. Munca mesterilor este, insa, zadarnica, pentru ca tot ce zidesc ziua, noaptea se surpa. In vis, lui Manole i se dezvaluie necesitatea de a o sacrifica pe prima femeie care va veni sa aduca bucate “la sot/ ori la frate”. Ana, sotia Mesterului Manole, este cea care soseste prima si, desi mesterul il roaga pe Dumnezeu sa o opreasca din cale, nimic nu poate impiedica sacrificiul. Zidirea Anei este momentul cel mai emotionant al legendei: “Iar Manea ofta/ si se apuca/ Zidul de zidit/ Visul de-mplinit”. Manastirea fara asemanare este ridicata, iar Manole, ramas pe acoperis, dupa inlaturarea schelelor, din porunca voievodului, pentru ca niciodata sa nu mai poata ridica “alta manastire/ pentru pomenire/ mult mai luminoasa/ si mult mai frumoasa”, isi construieste, precum ceilalti mesteri, aripi din “sindrili usoare”. In locul in care zborul lui s-a frant s-a ivit un izvor (Fantana lui Manole) care sta marturie si astazi ca sufletul mesterului genial ramane nemuritor. Legende despre edificii care rezista timpului doar cu pretul unui sacrificiu, precum Legenda Mesterului Manole, sunt prezente in mitologia mai tututror popoarelor, dar, in special, la cele din Peninsula Balcanica, la bulgari, greci, albanezi, sarbo-croati etc. Specialistii in domeniu au formulat ipoteza ca varianta cea mai veche a mitului jertfei, in spatiul european, este cea neogreaca, de unde a trecut la albanezi, macedoromani (li se mai spune si aromani, populatie romaneasca sud-dunareana), bulgari si, apoi, la nord de Dunare, in folclorul romanesc. Trebuie constatat ca o astfel de legenda nu se putea naste decat intr-o comunitate puternica de mesteri zidari, stiut fiind faptul ca acestia sunt condamnati de insasi meseria lor sa-si sacrifice familiile, ceea ce le confera o soarta tragica. In Balcani, cu secole in urma, cea mai puternica si cunoscuta comunitate de zidari era cea a “gogilor” (“goge”=zidar), mesteri macedoromani care si-au pastrat pana tarziu secretele meseriei si ritualurile specifice (inclusiv pe cel al sacrificiului). Intotdeauna mitul (povestea veche despre un inceput, o intemeiere, o zidire) porneste de la o realitate careia ii da o valoare generala, simbolica. In versiunile sud-dunarene, fie ca era vorba de ridicarea unei manastiri sau de constructia unui pod, a unei case, fiintele sacrificate sunt, de regula, un animal domestic, o pasare, umbra unui copil, oase, cranii, metale pretioase, perle, ierburi, paine, vin, sare, untdelemn s.a.m.d. Pe de alta parte, tema sacrificiului, in variante asemanatoare cu cele balcanice, exista si in traditiile celtice, si in cultura africana sau in cea orientala, ceea ce ar insemna ca radacina tuturor acestor legende trebuie cautata intr-un timp mult mai indepartat, in protoistorie, iar pentru culturile europene, in fondul indoeuropean. Mircea Eliade, marele mitolog si istoric al religiilor, considera ca mitul sacrificiului este o mostenire culturala geto-traca.